Mănăstirea Căpriana este un monument de arhitectură de importanță națională, ocrotit de stat. Mănăstirea Căpriana este una din cele mai vechi mănăstiri fondate în Moldova la începutul sec. XV. Prima menţiune documentară a Căprianei este cea din 1420, iar o altă menţiune documentară datează din 1429 – un uric prin care Căpriana primeşte statutul de mănăstire domnească din partea domnitorului Alexandru cel Bun. În acest act lăcaşul sfânt este numit „mănăstirea de la Vâşnovăţ unde este egumen Chiprian”. Mănăstirea a fost construită la început din lemn şi a suferit de pe urma năvălirii repetate ale tătarilor şi turcilor. Ştefan cel Mare este ctitorul bisericii din piatră cu hramul Adormirea Maicii Domnului (1491–1496). În 1542–1545 domnitorul Petru Rareş a efectuat ample lucrări de restaurare cum se consemnează în cronica lui Grigore Ureche. Alexandru Lăpuşneanu, născut în zona Lăpuşnei, a efectuat noi lucrări de întărire şi dezvoltare şi a făcut importante donaţii mănăstirii. La sf. sec. al XVII-lea, mănăstirea Căpriana cunoaşte o perioadă de declin. În 1698, mănăstirea a fost închinată Mănăstirii Zografu de pe muntele Athos. Mănăstirea Căpriana în 1813 trece în subordinea Casei Bisericii din Chişinău a nou formatei Arhiepiscopii a Basarabiei, în fruntea căreia s-a aflat Mitropolitul Gavriil Banulescu – Bodoni (1746 – 1821). În 1840 a fost ridicată a doua biserică a mănăstirii cu hramul Sf. Gheorghe, iar în 1903 a treia biserică „de iarnă” cu hramul Sf. Nicolae. La Căpriana a existat cea mai mare bibliotecă mănăstirească din Basarabia, cărţile căreia ulterior au dispărut. Mănăstirea este închisă în anul 1962 şi devastată. Porţile mănăstirii se redeschid abia în anul 1989 și activează până în prezent.
La fel ca majoritatea mănăstirilor moldovenești, Căpriana este construită pe un loc extrem de pitoresc. Locul, vechimea Mănăstirii, importanța sa și lunga listă de voievozi - ctitori care au contribuit la amenajarea ei sunt doar câteva motive pentru care merită vizitată.